Diana Dumitriu a riscat mult si a castigat. A riscat chiar viata sa, dar intr-un final s-a ales cu o fetita superba. Astazi este despre Tea, caci asa o cheama, copilul care in opinia unora nici nu trebuia sa existe.
De profesie psiholog, Diana a trait in urma cu 6 ani cea mai mare drama, dar si cea mai mare bucurie din viata sa: a devenit mama. Insa a facut multe sacrificii si a trecut prin momente de cumpana, in care medicii nu ii mai dadeau initial nicio sansa. Mai intai i-au spus ca doar “Sfantul Duh” o poate lasa insarcinata. Apoi, periodic ii spuneau ca o sa piarda copilul, ba mai mult, isi risca ea insasi viata. Rezultatele de la dublu si triplu test au iesit prost, i-au spus ca are retard de crestere 50% si probleme grave cu placenta. La morfologie a reiesit ca ar putea avea asimetrie faciala, creier involuat, chisturi pe rinichi, capul prea mic pentru corp. A facut 38 de ecografii 4D. Cu toate ca s-a socat de cele auzite, Diana a simtit ca trebuie sa mearga mai departe, contrar sfaturilor medicilor, care insistau sa intrerupa sarcina.
URMARESTE MAMA PENTRU DOI PE PAGINA DE FACEBOOK.
Iata povestea venirii pe lume a Teei, spusa chiar de mama sa, psihologul Diana Dumitriu:
Am nascut-o la 35 de ani, dupa lungi asteptari si cand nu mai aveam nicio speranta, caci un renumit medic imi spunea:
“Tu nu poti ramane insarcinata, decat cu Sfantul Duh, altfel, doar fertilizare in vitro”.
L-am crezut, caci ca el, mi-au spus-o si altii, transant, fara menajamente. Prima data cand am inteles ca trebuie sa accept ca nu voi purta in pantece vreodata un copil, m-am revoltat si mi s-a parut nedrept, de neacceptat. Dumnezeu oare nu vedea cat de mult ne doream( eu si sotul meu) acest lucru? Am avut momente de frustrare, de depresie, de revolta, de razvratire, dar niciodata de acceptare. Pur si simplu, mintea mea nu vroia sa accepte aceasta posibilitate. Oricat si-au dorit sa ma convinga ca nu voi putea avea un copil, efectul era mai degraba invers si o parte din mine, nu auzea, nu accepta, nu se conforma.
Asa cu durere in suflet, am acceptat ca exista o metoda prin care sa incerc, fertilizare in vitro. Era ziua si analiza, timp de luni de zile, mai mult, au venit si alte vesti ca un boomerang: faptul ca nu mai aveam rezerva ovariana, pur si simplu sansele de a avea un copil fie si prin vitro, scadeau simtitor.
La fiecare posibilitate pe care le-o expuneam medicilor, ridicau din umeri si-mi spuneau: “roaga-te”!
La asta se reducea stiinta si experienta lor de ani de munca. Am inteles intr-un final si din durerea pe care o simteam zilnic cu mine, am inceput sa accept. Am inteles ca raspunsurile nu stateau neaparat in creierul medicilor care ma tratau si mai degraba neputinta si ridicatul lor din umeri ma faceau sa inteleg ca nu sunt Dumnezei si sa accept asta. Si daca ei nu puteau face nimic, trebuia sa existe ceva sau cineva care ma putea ajuta….
In februarie 2011 am acceptat sa fac vitro, cu profesorul care spunea de “sfantul duh”. Am acceptat sa fac dosarul cu toate cele in el si m-am pregatit sufleteste pentru o lunga cale de parcurs.
O zi inainte de marea zi, am decis sa cumpar un test de sarcina, ca poate cine stie… Stiam ca n-o sa vad doua liniute, doar facusem cateva zeci inainte. Era ultima mea speranta ca poate toti s-au inselat. L-am facut, dar mi-a fost teama sa ma uit. Voiam ca certitudinea sa nu-mi rapeasca iar speranta. Nu m-am uitat, s-a uitat o coleg si-a exclamat: “Eu cred ca tu esti insarcinata si eu ti-l voi boteza”.
Am sarit pe testul de sarcina, caci simteam ca inima-mi iese din piept de fericire. A doua linie care imi putea confirma era atat de subtire si firava, aproape insesizabila. M-am agatat de ea, sperand. Am alergat intr-un suflet catre serviciul sotului meu sa-I spun marea veste. M-a privit lung si mi-a spus: “Te rog, du-te si plateste facturile si nu-ti mai face rau”.
M-am asteptat sa sara in sus si sa ma ia in brate, sa planga cu mine, in schimb, non reactia lui, lipsa de speranta si incredere, m-au motivate sa merg sa fac un test de sange. M-am dus, doar ca in drum spre, am plans de fericire pentru ca stiam, simteam, era dincolo de intelegerea rationala pe care i-o puteam cere unui barbat, mamele simt.
Au trecut cateva ore de asteptare, pe care le-am simtit acut. Vazandu-ma atat de linistita, sotul meu a inceput sa spere si el. A venit seara si am deschis documentul care urma sa-mi scrie viata: Beta HCG pozitiv, 168. Wow, era cea mai mare bucurie din viata mea, era ceva ce nu se poate spune in cuvinte. Sotul meu a plans mult, caci la fel ca mine, si el si-a dorit-o mult.
Asta s-a intamplat cu o zi inainte sa merg sa fac procedura de vitro. Am facut cateva calcule rapide si am realizat ca aceasta sarcina a venit in ziua in care trebuia sa nasc copilul pe care il pierdusem cu 7 luni inainte.
Doctorul m-a vazut a doua zi si mi-a zis: “Nu esti gravida, esti balonata”.
Nu mi-a venit sa cred, se incapatana sa creada ca nu a dat gres in cazul meu si o sustinea dincolo de analizele pozitive de sange.
M-am decis sa renunt la serviciile lui si am ales un altul, dr. Florin Anca, de la Spitalul Municipal.
Asa a inceput povestea ei, caci era o ea, a carei batai de inima le-am auzit prima oara in luna martie si care au avut un efect devastator asupra tatalui sau. A plans ca un copil, lung si cu suspine, era plansul neplans al atator ani de asteptare.
Apoi am primit vestea ca nu trebuie sa ma misc din pat toate cele 9 luni; mai mult, au urmat injectiile pentru trombofilia mea mostenita. Au urmat analizele de dublu si triplu test….ambele au iesit proaste, cu risc mare.
Dar doctorul meu cel bland si bun mi-a zis sa am incredere, ca nu e nimic in neregula.
M-a trimis la un medic renumit radiolog in morfologii. Stiam ca e bun, cel mai bun si stiam ca ce spune el, aia e… si a inceput: “retard de crestere 50%, placenta grad 4….”Inca o data, ca un facut, bucuria mea molipsitoare s-a transformat intr-o tristate profunda.
Aparent copilul din pantecele meu nu crestea, nu era indeajuns lichid, aveam o retea de bride amniotice, nu se hraneste….ca probabil, daca aveam sa ajung la finalul acestei sarcini, cel mai probabil s-ar fi nascut prematur, dintr-o eclamsie certa. Mintea mea, din nou, nu putea accepta sa creada ca toate astea se intampla fara motiv. M-am gandit ca Dumnezeu nu poate sa faca asta, ar fi prea crud, si ala n-ar fi fost Dumnezeul meu.
Am inceput sa numar zilele. Cand mai ajungeam la sfarsitul unei zile, o debifam din calendar. Ma bucuram si aveam un target: sa ajung la 34 de saptamani, caci asa imi spusese medicul.
In minte, mi s-a infiripat idea ca, orice ar fi, toate astea mi se intampla cu un motiv, si aveam sa-l aflu abia mai tarziu.
La 5 luni, m-au trimis de la o clinica privata, de urgenta la spital, caci ziceau ei, aveam hemoragie interna si trebuie sa-mi scoata copilul de urgenta.
Am ajuns: in jurul meu, 2 ecografisti + 5 medici, printre care si medicul meu care imi ocolea privirea si ma tinea incontinuu de mana, spunandu-mi: ”Imi pare rau”. Numai ca eu refuzam sa inteleg de ce spune asta. Negociau toti asupra scoaterii copilului meu…la 5 luni. Medicul imi spune: “Stii, eu am datoria sa-ti salvez viata!”
Din nou, m-am revoltat. Le-am spus ca ma simt bine, ca n-am nicio hemoragie interna, ca nu-mi pot scoate copilul si riscul mi-l asum.
Medicul meu a inteles si a spus ca daca asta simt, asa o sa facem. Am simtit ca avea incredere in mine asa cum aveam eu in el. S-a dovedit in cele din urma, ca atat eu cat si el, aveam dreptate. Cea care vazuse deplasarea placentei mele ( pe o zona mare), se inselase amarnic…. era doar lichid amniotic si nimic mai mult.
Si mai bifam zilele din calendarul sarcinii mele….doar aveam un target, de 34 de saptamani. La 6 luni, am facut ceea ce multi dintre noi facem: am mai cerut o parere, tot asa, cuiva cu renume in lumea medicala. A vorbit 10 minute cu o expresie grava si citeam printre randuri ca nu e de bine: asimetrie faciala, creier involuat, chisturi pe rinichi, capul prea mic pentru corp etc…
M-am socat. Mi-a taiat respiratia cu tot ceea ce a spus. Insa am decis sa merg inainte, chiar si dupa ce el mi-a sugerat sa mi se provoace nasterea, caci copilul n-ar fi trait ( oricum era “defect”- astea au fost vorbele lui).
Medicul meu ma tot intreba: “Tu ce simti?” Eu ii tot raspundeam:”Ca totul va fi bine”.
Am decis impreuna sa mergem mai departe. Mai departe a insemnat: diabet gestational, cresterea catitatii de anticoagulant, analize luni, miercuri, vineri + 2 ecografii/saptamana. In total am numarat 38 ecografii 4 D).
Eu insa n-am incetat sa sper. Sa sper ca voi avea un copil normal, fara probleme si ca se va naste in ciuda tuturor.
In august, s-a inchis maternitatea pentru ca intrase in deratizare, medicul plecase in concediu, dar tineam legatura cu el, non-stop. Imi spunea:”Nu pot sa te las pe mana oricui, e prea grea sarcina si nasterea va fi la fel”. Asta ma facea sa sper ca orice ar fi, nu sunt singura si ma sustine. I-am simtit, observat si apreciat calitatea umana si blandetea cu care ma aborda.
Au inceput contractiile atunci cand el era in concediu. Stiindu-mi problemele, a decis sa vorbeasca la un alt spital si sa ceara voie sa intre in sala si sa ma opereze el, daca e cazul s-o faca mai devreme. Asta l-ar fi costat concediul si probabil mustruluiala sotiei.
Dar am mai rezistat, rugandu-mi copilul tot timpul sa mai stea, sa ajunga macar la 34 de saptamani, ca sa putem spera ca va supravietui fara probleme.
A rezistat pana la 34 saptamani si 5 zile.
Cum a aparut Tea pe lume, ce probleme si ce greutate a avut la nastere, cititi AICI.
Foto: Diana Dumitriu, psiholog
Psiholog Psihologie aplicata in Domeniul Securitatii Nationale la Cabinet de psihologie Diana Dumitriu
Psiholog Psihologia Muncii si Organizationala la Cabinet de psihologie Diana Dumitriu si Hipnoza Clinica si Terapie Ericksoniana la Private practice
Ești un om minunat …cu un copil ce merita șansă la o familie frumoasa ca a voastră…!