Tea este o fetita care si-a dorit mult sa vina pe aceasta lume, in ciuda tuturor pronosticurilor negative pe care mama ei, Diana Dumitriu, le-a primit de la medici in timpul sarcinii.
V-a povestit cum i-au spus ca doar “Sfantul Duh” o poate lasa insarcinata. Apoi, periodic ii spuneau ca o sa piarda copilul, ba mai mult, isi risca ea insasi viata. Rezultatele de la dublu si triplu test au iesit prost, i-au spus ca are retard de crestere 50% si probleme grave cu placenta. La morfologie a reiesit ca ar putea avea asimetrie faciala, creier involuat, chisturi pe rinichi, capul prea mic pentru corp. A facut 38 de ecografii 4D. Cu toate astea, Diana nu a renuntat si in urma cu 6 ani a adus-o pe lume pe Tea.
CITESTE SI: Tea, copilul “defect” care nu trebuia sa existe. Cum a sfidat toate pronosticurile nefavorabile si a trait
Nu a fost usor nici din momentul in care Tea s-a nascut. Desi sanatoasa, a avut o greutate de numai 1,3 kg, iar la iesirea din spital, peste 13 zile, avea 1,5 kg. Diana nu gasea nici haine si nici scutece pentru un copil atat de mic.
URMARESTE MAMA PENTRU DOI PE PAGINA DE FACEBOOK.
Iata povestea Teei, spusa de mama ei, psihologul Diana Dumitriu:
„A venit pe lume intr-o zi de duminica, pentru ca asa a vrut ea, fara ca nimeni sa-i planifice venirea. Pur si simplu nu a mai vrut sa stea. Eu si tatal ei am avut o disputa pe tema numelui, mai toata sarcina: eu vroiam Tea, el Teodora… cumva Tea venea de la Teodora, doar ca nu ne puteam decide cum s-o numim. Si de data asta, ea a ales: s-a nascut de Sf Cuv Teodora, pe 11 Septembrie.
A venit intr-o lume mare, mica, cantarind 1,3 kg.
A respirat singura, era perfect sanatoasa si a plans tare de cum a scos-o. Primul a vazut-o tatal ei, caci eu eram in lumea viselor. Din nou, a plans mult. Mi-a explicat apoi ca parea asa mica si neajutorata. I-au aratat-o dupa foarte mult timp. Socul lui a fost cand i-au spus greutatea, caci nu-si putea imagina un copil asa de mic.
Desi simtind ca o nasc prematur, am fost sa vizitam sectia de neonatologie din Giulesti cu o saptamana inainte de nasterea ei, asa ca vazuse copii atat de mici. Ne-au impresionat profund, dar el nu s-a gandit nicio clipa ca al lui va fi atat de mic.
Am vazut-o pentru prima data a doua zi dupa nastere. Am lesinat de doua ori, caci nu aveam voie sa ma dau jos din pat.
Anestezia a fost puternica, caci se asteptau sa-mi scoata si uterul, dar imi doream atat de mult sa o cunosc si nimic nu m-ar fi oprit sa fac asta.
In cele din urma ne-am cunoscut, ea pe o masa calda la terapie intensiva, eu intr-un scaun cu rotile.
A fost minunat, era minunata, era frumoasa, era cea care urma sa-mi schimbe viata.
In spital, intreband obsesiv cum este copilul meu, cautand orice motiv stupid sa ma bag in seama cu neonatologul, mi se raspundea: ”Sa mai asteptam, sa vedem cum evolueaza”.
Voiam doar sa aud ca va trai, asa mica cum era si ca va fi bine, atat. Insa nici atunci, nimeni nu-mi spunea clar ca asa va fi. M-am imbarbatat singura si am zis ca, daca a rezistat atat, a venit pe lume cu un scop.
Mi-au sugerat ca ar fi mai bine sa ies din spital la un moment dat si sa nu astept sa faca 2,5 kg pentru asta.
Am plecat pe semnatura la 1,5 kg, dupa 13 zile de stat in spital.
O voiam acasa, in patutul ei, in camera ei, in casa ei care o astepta de atatia ani…Si asa am facut. Am venit acasa cu un puiut de 1,5 kg. Prima zi acasa: un cosmar…tipete, ca miroase a vinarom in camera in care doarme, ca nu gasesc sterilizatorul, ca nu s-au dezinfectat indeajuns pe maini.
In cele din urma, am decis ca nimeni sa nu vina in vizita si cei care aveau sa vina (caci n-aveam incotro), urma sa-i dezinfectez si sa le dau mascute de spital, ca sa nu aduca virusi.
I-am cumparat hainute 000 de la Kiabi, de prematuri. Toate ii veneau mari, pantalonii pana in gat, caciulile ii cadeau pe ochi, toate i le suflecam caci nimic nu era creat pe masura ei. Pampers de prematuri nu prea existau, doar de la Happy (limita de kg era 2,5 kg).
Au mai fost greutati si dupa nastere, caci un copil nascut dismatur si prematur necesita o ingrijire deosebita si cu toate astea imbolnavirile dese si diverse nu intarzie sa apara.
Din cauza greutatii mici de la nastere, au fost probleme in primele 3 luni de viata, care au necesitat internari in spital, caci se imbolnavea destul de des. Asa sunt copiii prematuri. Insa nimic legat de ceea ce imi spusesera anterior, inainte de nastere. Stiam si eram pregatita pentru orice lupta alaturi de ea. Asa incat, ne-am intors in maternitatea din care plecasem, cu febra, dupa 4 saptamani de la nastere.
Tea manca destul de putin si aveam a aflu ca era din cauza unei alergii destul de comune la prematuri, la proteina de vaca, asa incat a crescut cu un lapte special.
La 3 luni, a facut pneumonie cu colaps de plaman drept, tot din cauza prematuritatii.
Din acest motiv, Primul Craciun al Teei a fost in spital la Budimex, unde, coincidenta sau nu, am nimerit pe mana celui mai atipic dintre pediatri, un om caruia nu am cuvinte sa-i multumesc, Dr. Adrian Stanciu. Atunci a fost inca unul dintre momentele cand am crezut ca nu exista Dumnezeu, caci copilul meu luptator se lupta realmente pentru viata ei, dar nu pentru ca trupul ei mic si firav era sleit de puteri, ci pentru ca un medic de garda a decis sa nu ma asculte cand ii spuneam ca respira diferit si s-a incapatanat sa nu o bage pe tratament, ci sa asteptam pana a doua zi.
Insa Dr Staciu, acel medic minunat, ne-a salvat.
Asa, Tea ne-a aratat inca o data cat de mult vrea sa traiasca. Cand alergam pe holuri cu ea in brate spre camera cu oxygen, cu toata lumea agitata pe langa mine, imi spuneam ca nu pot eu trece prin asta. Am avut insa un moment de intelepciune si am realizat ca eu sunt doar un martor al suferintei ei si ca de fapt ea imi dadea o lectie de neuitat despre supravietuire.
In ziua de Craciun, Tea si-a revenit si am renascut impreuna.
In aceeasi zi, am fost martora la minunile pe care Dumnezeu, Universul, le face prin oameni. Am aflat si vazut cu ochii mei cum acest medic minunat isi pune garzi in ziua de Craciun ( facea asta de ani de zile), desi avea familie acasa, doar pentru ca are copii abandonati in spital, extrem de bolnavi, care ii spun “tata”. “Tata”a venit in ziua de Craciun sa-si ingrijeasca copiii abandonati si sa-i mangaie ca sa nu se simta ai nimanui. Dimineata la 7, le batea in geamul salonului cu o punga de dulciuri in mana. Si asa am primit inca o lectie de viata
Dar in umbra vremii, au disparut. Acum Tea are 6 ani. Este un copil extrem de energic, care se catara in copaci si se joaca ca un baietel, care spune ceea ce are de spus fara menajamente, care exprima orice fel de emotie fata de oricine, care iubeste si o arata, care te dojeneste atunci cand nu stie sa piarda. Este un copil ca toti copiii, peste care umbra trecutului din sarcina, a apus.
Nimic din ceea ce au spus cei care incercau sa ma convinga sa nu o aduc pe lume, caci “e un copil defect”, nu a fost real… Ceea ce am simtit eu a fost mai presus de explicatiile lor rationale, m-a ajutat sa iau cea mai buna decizie din viata mea, s-o las sa traiasca.
Tea este ceva ce mi s-a intamplat cand aveam cea mai mare nevoie, m-a salvat de la propria neputinta, mi-a anulat indoiala si revolta, m-a recladit.
Azi sunt mai puternica doar datorita ei, copilul meu luptator de 1,3 kg”.
Foto: Diana Dumitriu, psiholog
Psiholog Psihologie aplicata in Domeniul Securitatii Nationale la Cabinet de psihologie Diana Dumitriu
Psiholog Psihologia Muncii si Organizationala la Cabinet de psihologie Diana Dumitriu si Hipnoza Clinica si Terapie Ericksoniana la Private practice
