Anamaria Neagu formeaza noul val de jurnalisti din cadrul Universitatii Bucuresti. Lector universitar la Facultatea de Jurnalism si Stiintele Comunicarii, Anamaria a capatat experienta in presa sportiva, fiind unul dintre cei mai apreciati reporteri de la inceputul anilor 2000. De cand a devenit mamica, a renuntat la viata pe teren si a ales sa isi foloseasca experienta pentru a-i invata pe altii.
„Cea mai mare bucurie e cand imi vad studentii care au trecut prin mana mea ajungand sa faca live-uri la televizor. Am un curs de ”Transmisiune in direct” in care ii invat sa fie reporteri de direct. Si daca va uitati azi la toate televiziunile (de stiri si generaliste), veti vedea vreo 10 tineri care au ajuns sa faca acum live intr-o oarecare masura si datorita mie”, spune Anamaria Neagu.
Se gandeste cu nostalgie la vremurile in care statea ore in sir pe teren in cautarea unui subiect demn de deschis jurnalul sau prima pagina a ziarului.
Spune ca meseria de jurnalist i-a adus in fata oameni minunati, insa si … opusul. „Cea mai neplacuta amintire: lovitura pe care am primit-o de la unul dintre bodyguarzii lui Becali dupa ce l-am suparat cu o intrebare prost pusa dupa semifinala de la Middlesbrough”. O inteleg perfect, pentru ca si eu am primit o palma din cauza unei intrebari prost puse, dar nu de la bodyguard, ci de la insusi Gigi Becali.
Despre viata de lector universitar, de jurnalist sportiv, dar si de mamica, Anamaria Neagu ne povesteste intr-un interviu pentru www.mamapentrudoi.ro.
De la presa la… predat. E greu sa fii profesor de Facultate? Care sunt cele mai mari satisfactii pe care le ai?
Hmmmm… e greu sa ajungi profesor la Facultate. Tot procesul a presupus initial si trei ani de doctorat care mi-au mancat sufletul. Si nu doar mie, ci si alor mei. Cel putin ultimul an a fost crancen. Dar la sustinerea tezei (care se face in sedinta publica) i-am luat si pe copii cu mine. N-au inteles aproape nimic din ce se vorbea, dar am vrut sa simta solemnitatea momentului. Sa inteleaga pentru ce am facut cu totii toate eforturile alea in ultimii trei ani. Cel mai mult mi-am dat seama de cat i-a afectat asta abia dupa un an, cand le-am spus ca incep sa ma pregatesc de concursul pentru postul de lector universitar si Andi (7 ani pe atunci) m-a intrebat speriat: ”Aoleu, te faci doctor din nou?” 🙂
In rest, pentru mine activitatea de predare nu e dificila fiindca incerc sa le aduc studentilor cat de mult pot din experienta mea de aproape 10 ani de presa. Facem multe lucruri practice, ne uitam la video-uri, analizam conferinte, jurnale, vedem chiar si filme din care invatam lucruri.
Cat despre satisfactii, aici e simplu: cea mai mare bucurie e cand imi vad studentii care au trecut prin mana mea ajungand sa faca live-uri la televizor. Am un curs de ”Transmisiune in direct” in care ii invat sa fie reporteri de direct. Si daca va uitati azi la toate televiziunile (de stiri si generaliste), veti vedea vreo 10 tineri care au ajuns sa faca acum live intr-o oarecare masura si datorita mie.
Apoi, o alta satisfactie mare este cand reusesc sa le gasesc locuri de munca. Pentru ca am pastrat legaturi stranse cu toti fostii mei sefi sau colegi, acum mi-e usor sa fiu puntea de legatura intre studenti si angajatori. Ultimii ma anunta cand au nevoie de oameni, eu le caut omul potrivit printre studentii mei si le recomand persoanele gasite. Cand imi iese si ii angajeaza sunt foarte fericita. Simt ca am facut ceva cu adevarat util.
Ce ti-ar placea sa se schimbe in invatamantul romanesc?
Eu cred cu tarie in faptul ca nu putem astepta schimbarea sa vina singura peste noi. Trebuie sa o facem noi. Cu implicare si cu mult timp investit, cu hotarare si multi nervi, dar, sper eu, cu rezultate. Asa ca am doua directii pe care lucrez.
Cea de la facultate e prima. Iar aici, cea mai importanta schimbare mi se pare apropiere mai mare de piata muncii. Cred ca trebuie sa convingem incet-incet angajatorii ca e complet gresita gandirea ”Eh, au terminat o facultate de jurnalism si oricum nu stiu sa faca nimic!!!”.
Eu una asta incerc sa fac: sa lucrez mai mult cu studentii pe tehnica pe care o vor folosi si in redactii (de anul acesta vom folosi pentru montaj video, audio si pentru DTP multe Mac-uri si softuri Adobe noi) si sa ma asigur ca stiu sa scrie stiri atunci cand pleaca de la mine, ca stiu sa filmeze si sa monteze macar la nivel minim.
Dar asta nu e singura directie in care cred ca trebuie sa ne implicam pentru a schimba invatamantul. Cel mai important e sa ne implicam acolo unde ne doare cel mai tare: la scoala copiilor nostri. Si fiindca m-am saturat de oameni care se plang ba de clase, ba de profesori, ba de dotari, ba de curatenie… eu am renuntat la asta.
Noi ne plangem mai putin si facem mai mult. Spre exemplu, copiii mei ajuta in fiecare an la finalul vacantei de vara la curatarea si pregatirea claselor pentru noul an.
E important pentru mine ca ei sa stie ca tine si de noi ca locul in care invatam/muncim sa fie mai frumos si mai curat. De-a lungul anului mergem la toate activitatile de plantare/ingrijire de flori din scoala, suntem prezenti de fiecare data cand invatatoarele au nevoie de ajutor pentru aranjarea salilor pentru serbari, pentru decorarea lor in functie de anotimp etc.
Un alt lucru este ca suntem implicati si noi parintii in nenumarate activitati de voluntariat pentru scoala/clasa copiilor. Ducem maculatura in programul de reciclare, insotim copiii in excursiile la muzee prin Bucuresti, participam la sedinte, iar de aproape patru ani eu sunt si reprezentantul parintilor in Consiliul de Administratie al scolii, asa ca pot participa direct si la alte decizii mai importante. Cum ar fi achizitiile de cosuri de gunoi pentru curtea scolii, de mobilier nou pentru sali, lansarea de parteneriate cu organisme externe (Crucea Rosie pentru cursuri de prim-ajutor etc).
Toate astea insa implica un volum enorm de munca pentru noi pe care remarcam ca foarte putini parinti sunt dispusi sa il faca. Presupune sa muncim o ora-doua inainte de serviciul nostru dimineata, sau o ora-doua dupa serviciu, seara. Sa ne asezam uneori programul altfel, astfel incat sa fim prezenti alaturi de ei atunci cand au nevoie. N-am considerat-o insa niciodata un sacrificiu, pentru ca mi se pare extrem de important ca ei sa creasca stiind ca numai prin implicare poti schimba lucruri.
Apropo, unul dintre visele mele este sa pot propune o lege prin care parintii sa aiba obligativitatea de a fi voluntari o ora pe luna la scoala copiilor lor. S-ar putea face atat de multe lucruri daca fiecare parinte si-ar dedica expertiza si timpul pentru sistem, incat sigur ne-am plange mai putin. Iar o ora pe luna pentru copilul tau, mi se pare chiar rezonabil. N-ar fi tare? 🙂
Cum ti se pare generatia actuala de studenti la jurnalism?
Sunt copii foarte isteti, dar foarte sensibili. Trebuie sa inveti sa fii foarte diplomat cu ei, altfel imediat apar scantei. Oricum, mie mi se pare ca avem doua categorii. Unii vin foarte motivati. Stiu ce vor sa faca si sunt dispusi sa munceasca pentru a ajunge acolo. Cu ei e foarte usor de lucrat si de foarte multe ori se si angajeaza destul de repede. Mai sunt insa si aceia care nu stiu inca ce vor, care sunt nemultumiti orice le-ai propune, care sunt setati sa caute motive de a nu le placea. Cu ei e mai greu. Trebuie sa lucrezi foarte mult individual cu ei, sa afli ce le place, la ce sunt buni. Ii testam pentru radio, TV, print, online si undeva isi gasesc si ei locul intr-un final.
Ce parere ai despre felul in care a evoluat presa in ultimii ani?
E clar ca presa online s-a dezvoltat spectaculos. Si nu doar presa, ci intreg online-ul de la vloggeri, youtuberi, la retele sociale. Viteza asta cu care se schimba procesul jurnalistic din punct de vedere tehnologic aduce si elemente bune, dar vine si cu o gramada de dezavantaje si pericole. Sigur, e mai usor sa scrii o stire acum, avand atatea resurse informationale la dispozitie. Pe de alta parte, daca m-ai pune azi sa fiu reporter si sa scriu stiri stand la calculator si urmarind paginile de Facebook ale ”vedetelor”, nu mi-ar mai placea deloc meseria asta. Pentru mine, jurnalismul este ala in care 80% din ziua ta se desfasoara pe teren. In care ingheti complet stand iarna cate 8 ore asteptand un ”story”. Daca inchidem jurnalismul intre patru pereti si un ecran luminos, parca isi pierde tot farmecul.
Cum ai ajuns sa lucrezi in presa sportiva?
Ah, povestea e simpla! Am vazut un anunt pe unul dintre stalpii de la Facultatea de Jurnalism (aceeasi la care astazi predau) pe cand eram studenta acolo in anul I. Am trimis CV si articol, am fost la interviu, am trecut printr-o perioada luuunga de proba, am luat-o apoi de la divizia B si C de fotbal. Traseul clasic pe vremurile alea.
Din vreo 200 de oameni cati au aplicat o data cu mine, am ramas doar eu. Le spun povestea mereu studentilor mei ca sa le reamintesc faptul ca facultatea inseamna mult mai mult decat examene trecute si profesori mai buni sau mai slabi. Facultatea inseamna locul in care trebuie sa iti faci relatii, unde ti se deschid cel mai usor portile catre profesie.
Si le spun mereu ca, daca facultatea aia nu mi-ar fi dat mai mult decat anuntul ala de angajare (desi mi-a dat mult mai mult, asta e clar), eu tot i-as fi profund recunoscatoare. Mi-a deschis usa catre o cariera minunata, catre oameni care m-au format si m-au ajutat sa cresc, catre vedete pe care le vedeam doar la televizor, catre deplasari in cele mai nebanuite tari. De fapt, catre toata viata mea ulterioara, daca punem la socoteala si faptul ca mi-am cunoscut sotul pentru ca mi-a fost producator de locatie la primul live din viata mea cand am ajuns in televiziune.
Care sunt cele mai placute amintiri pe care le ai din acea perioada?
N-as putea sa le spun pe cele mai neplacute? Ar fi mai simplu. 🙂 Hai sa o luam altfel: cea mai placuta amintire este acea a oamenilor minunati pe care i-am intalnit. Am cunoscut oameni senzationali atat de partea mea a microfonului, cat si de partea cealalta. Cea mai neplacuta amintire: lovitura pe care am primit-o de la unul dintre bodyguarzii lui Becali dupa ce l-am suparat cu o intrebare prost pusa dupa semifinala de la Middlesbrough.
M-a scarbit rau intamplarea si a fost unul dintre argumentele la care nu am avut replica atunci cand, dupa nasterea celor doi copii, sotul mi-a spus ca e cazul sa nu mai ies pe teren ca sa-mi rupa cineva picioarele fiindca am acasa o familie care ma asteapta.
Oricat de ocupata ai fi, am vazut ca iti faci intotdeauna timp pentru copiii tai. Cum s-a schimbat viata ta de cand ai devenit mama?
Eu n-am fost absolut niciun moment pregatita sa fiu mama. Apoi n-am fost pregatita sa am copii la gradinita. Dupa aia, am fost complet socata ca au intrat la scoala. Anul asta, Ilinca mea incepe clasa a 5-a si eu sunt complet nepregatita sa fiu mama de (pre)adolescenta. Fac tot posibilul sa tin pasul. Iar oamenii care ii cunosc zic ca ma descurc binisor.
Unul dintre lucrurile care s-a schimbat clar a fost renuntarea la jurnalism. E adevarat ca meseria isi pierduse mult din farmec atunci cand am renuntat sa mai fac teren si am trecut la munca de birou, chiar daca asta a insemnat o serie de promovari de fapt.
Dar recunosc ca am iesit din presa pentru ca mi-am dat seama ca pentru mine e mai important un program flexibil si un job care sa nu imi omoare zi de zi milioane de neuroni, dar mai ales care sa imi permita sa fiu acolo cu ei. Mai mult sau mai putin, acum sunt disponibila pentru teme, pentru parc, pentru discutii si chiar pentru urmarit impreuna ”Soy Luna” pe Disney Channel. Si asta cred ca se simte.
Am vazut ca nu iti lasi niciodata copiii acasa cand pleci in vacante. Care sunt cele mai frumoase locuri pe care le-ati vazut impreuna?
Da, vacantele noastre au fost intotdeauna cu ei. Ilinca avea 5 luni cand am facut cu totii Revelionul la Viena, iar Andi, aproape 2 luni cand a mers la mare prima data. Daca ma intrebi acum, cele mai frumoase locuri in care am fost sunt clar parcurile de distractii. Suntem mari fani Disneyland, Parc Asterix sau Gardaland si in principiu ne planificam vacantele in jurul acestora. Bucuria pe care ti-o da un astfel de loc nu se compara cu nimic.
Dar recunosc ca avem parte de copii super de gasca in vacante.
Mergem cu ei si cate 7 ore in Luvru si sunt atenti si interesati, batem orasele in lung si in lat, templele, muzeele, locurile bataliilor celebre etc. E adevarat ca toate vacantele presupun o lunga perioada inainte in care le povestesc despre lucrurile pe care le vom vedea, le trezesc interesul, ii pun sa citeasca si ei carti despre personajele de acolo, iar multe dintre obiectivele turistice sunt pentru noi motive de joaca.
Ne jucam tot felul de nebunii, de la faptul ca ne imaginam ca suntem dacii care se lupta cu romanii pe la Sarmizegetusa, pana la faptul ca ne jucam de-a statuile prin muzee cand simtim nevoia de o pauza.
Ne poti recomanda cateva locuri de vacanta in Romania child friendly?
Mi-e teama ca nu, deoarece in ultimii ani vacantele noastre in Romania sunt cele mai multe facute cu cortul. Dar recomand cu mare drag campingurile in care ne-a placut si povestesc si despre cele in care nu ne-am simtit deloc bine pe blogul viatacucopii.net.