De la generatia “nu esti in stare” la generatia care “poate muta muntii din loc”

203

Nu stiu cum era la voi cand erati mici, daaaar, “pe vremea mea”, cand erai copil incurajarile incepeau adesea cu “nu esti in stare”. Atunci chipurile tu trebuia sa te motivezi si sa faci, la naiba!, lucrul ala cum trebuie. Am facut parte dintr-o generatie de copii invatati sa nu vorbeasca neintrebati si sa stea cu mainile la spate. Docili, ascultatori, sperati. Intotdeauna ma gandeam de doua ori inainte sa spun ceva. De multe ori renuntam sa mai spun, “sa nu rada lumea de mine”. Copiii mei as vrea sa fie opusul meu.  As vrea sa faca parte din generatia care se crede in stare sa mute muntii din loc.

Citeste si: Tu ti-ai lasa copilul singur acasa? Cat de precauti sunt acum parintii care au facut parte din “generatia cu cheia la gat”

Cu acest “nu esti in stare”, care parca imi era non stop susotit in ureche, m-am chinuit pana la 20-si-un-pic de ani. Eram in stare de multe, doar ca eu credeam fix opusul. Cand am dat examenul de admitere la liceu, am plans o saptamana pana s-au afisat rezultatele “pentru ca nu am scris nimic bine si siiigur nu o sa intru”. La romana am avut cea mai mare nota dintre toti candidatii la liceul respectiv, iar la mate m-am descurcat onorabil.

Dupa prima saptamana de liceu, am venit acasa plangand in hohote ca eu sunt “cea mai proasta din clasa” si ca nu o sa fac fata. “Toata lumea stie mai multe ca mine”, ajunsesem eu, nu stiu cum, la concluzia asta. La finalul anului cine avea cea mai mare medie din clasa? Da, eu.

Visam de cand eram mica sa dau la Facultatea de Jurnalism, dar, cand a venit vremea sa ma inscriu, nu m-am dus acolo pentru ca, normal, “nu sunt in stare”. M-am dus la Comunicare si Relatii Publice la Litere, unde erau nu-stiu-cati candidati pe loc si unde am intrat la stat, in primii 20 sau ceva de genul.

Acest „nu esti in stare” m-a tinut mult pe loc si m-a incurcat ani buni. Se tinea ca scaiul de mine si aveam senzatia ca nu o sa scap niciodata de el. „Nu eram in stare” si gata!

Citeste si: Scoala de azi vs. scoala de pe “vremea noastra”. Ce s-a schimbat si ce nu

Mi-am revenit de abia dupa ce m-am angajat. Ca ce? Guess what? Jurnalist. Ba chiar reporter la Sport. Adica da, eu aia speriata de bombe si rusinoasa, mergeam pe stadioane, la meciuri, la antrenamente, la tot ce vedeti voi la tv la rubrica de sport, luam interviuri etc. Acolo nu mai mergea cu “nu sunt in stare”. Ori erai in stare, ori erai zburat! Dar imi placea atat de tare jobul ala, incat am iesit din zona mea de confort, mi-am testat limitele, am uitat, de multe ori, de rusine, si mi-am invins, in cele din urma, toate panicile astea deprinse din copilarie. Practic, am devenit alt om.

Copiii mei nu vreau sa fie ca mine. Vreau sa creada de la bun inceput ca pot face ceea ce isi propun. Ca pot intra la ce facultate viseaza, ca pot avea jobul pe care si l-au dorit.  Nu e insa asa de simplu, pentru ca uneori mi se pare ca treaba asta cu rusinea se mosteneste. Andrei e un copil bun, vesel, istet, se descurca excelent la scoala, dar uneori mi se pare ca a mostenit de la mine unele chestii. Desi poate sa faca orice, uneori nu face de teama ca nu va reusi si vor rade copiii de el. Chiar o sa ma interesez sa vad ce pot face sa ii dau mai multa incredere in el. O sa vorbesc cu prietenele mele psiholog si poate chiar revin cu un articol pe tema asta. La el, ca la multi copii, functioneaza lauda. Daca ii spui ce bine si frumos a facut, e grozav. Daca incerc sa ii spun unde a gresit, deja se enerveaza. Greu si cu psihologia asta 🙂

Oricum, un lucru e clar: copiii din generatia actuala sunt crescuti diferit fata de noi. Ii lasam sa aiba personalitate inca de mici, sa faca ce vor (nu chiar mereu!), sa spuna ce gandesc. Cred ca e, totusi, de bine 🙂

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here