„Mi-am pierdut copilul la Targul de Craciun de la Sibiu”. Cea mai mare spaima a unei mame

504

Cred ca una dintre cele mai mari spaime prin care poate trece o mama este aceea de a-ti pierde copilul, chiar si numai pentru cateva secunde. Iti trec sute de scenarii prin cap si simti cum se scurge viata din tine. Din fercire, eu nu am patit-o pana acum, dar i se poate intampla oricui. Da, oricui!

„Nu, mie nu are cum, sunt super atenta!”. Toate suntem! E nevoie doar de o fractiune de secunda, in care sa zicem ca ii sufli nasul celui mic, iar cel mare fuge un metru de langa tine si apoi nu te mai gaseste in puhoiul de oameni. A patit-o o colega, la Targul de Craciun de la Sibiu. Stiti ca am fost si eu acolo, cu un weekend inainte sa ajunga ea. Haos, puhoi. Si eu stateam cu stresul asta, cu doi copii dupa noi. Amandoi imbracati in geci inchise la culoare si greu de reperat.

Cum a fost experienta colegei mele? Cel mai bine va povesteste ea:

„Nu cred ca am trait niciodata o spaima mai mare decat am trait atunci cand mi-am pierdut copilul in Piata Mare din Sibiu. Cu siguranta nu o sa uit niciodata Craciunul 2019”

Avea dreptate Smiley cu „Pierdut buletin, Nu mai stiu de unde vin, Nu mai stiu cine sunt, Sau de cand sunt pe Pamant”. Asa si eu cu Pierdut copil, nu mai stiu de unde vin, nu mai stiu cine sunt!

Sa va povestesc putin cat de oribil e sentimentul ca nu o sa iti mai vezi niciodata copilul. Pentru ca asta am gandit in clipele alea.

Piata Mare din Sibiu, ironic, nu? O seara de sarbatoare in mijlocul Ardealului. O piata plina de oameni veniti din toata lumea sa vada targul de la Sibiu. Chiar inainte sa-l pierd incepuse sa ninga. Era plin de copilasi care stateau cu gura deschisa sa prinda fulgi de nea. Baiatul meu de 4 ani jumatate m-a rugat sa-l duc la munte sa faca ingerasi in zapada si „sa ma bucur si eu mami de zapada anul asta”.

Mai eram acolo cu 2 familii, prieteni de familie, si ei tot cu copilasii. Si pentru o fractiune de secunda am crezut ca adultii pot sta cu adultii si copiii cu copiii. Sotul meu a primit un telefon si mi-a zis „uita-te putin la el ca trebuie sa raspund”. Trei copiii bucurosi ca ninge si ca aduna zapada depusa deja sa faca bulgari. La un moment dat imi amintesc ca tot facea ture in jurul meu si i-am zis sa nu plece de langa mine, sa stea aproape. Apoi prietena mea m-a intrebat ceva si mi-a luat 20 de secunde sa-mi iau ochii de la el. Cand am intors privirea spre el nu mai era acolo.

Primele secunde am privit in gol, 360. Nu-l vedeam deloc. Apoi m-am uitat la sotul meu si l-am intrebat unde e baiatul. A incheiat convorbirea telefonica si am inceput amandoi, dispetati, sa alergam dintr-un loc in altul, sa ii strigam numele. 6 adulti care s-au impartit in mai putin de 1 minut in toata piata. Ma gandeam ca nu are cum sa plece foarte departe, asa ca am inceput sa-l cautam pe zona unde il si pierdusem. Norocul nostru a fost ca eram pe langa zona de terase, nu in mijlocul pietei.

„Primul scenariu care mi-a trecut prin cap a fost ca cineva l-a luat la subrat si mi l-a furat”

„Trecuse deja 1 minut de cand urlam si niciun semn ca as putea sa-l gasesc. Mi-au trecut prin minte tot felul de scenarii. Primul a fost ca cineva l-a luat la subrat si mi l-a furat. Pentru ca nu puteam sa imi inchipui cum un copil de 4 ani poate disparea atat de repede de langa mine. Si in clipa aia am inceput sa am un atac de panica, o apasare in piept pe care nu am simtit-o niciodata pana acum. Aproape de lesin si fara putere sa ii mai strig numele.

Pe fundal imi auzeam sotul cum ii strica tare si des numele. Era tot ce puteam sa aud si ma bazam pe el 100%. Si cu o ultima putere i-am strigat numele tare si fix atunci un baiat tanar m-a abordat „Cautati un baietel cu caciula rosie? Este la a doua terasa din directia aia, plange”.

Mi-am strigat sotul si am inceput sa alerg in directia indicata. Era o doamna care il tinea de mana si baiatul meu care plangea si striga „mami, tati” si care statea lipit de aceasta figura feminina.

„L-am invatat ce ar trebui sa faca daca se mai intampla asta, de ce sa nu plece niciodata de langa noi”

A urmat momentul in care sotul meu mi-a zis sa ma calmez, sa-l las pe el sa preia de aici si sa incerc sa ma linistesc. Baiatul plangea, era foarte speriat. Au urmat cateva momente in care i-am cerut sa se linisteasca, ca totul e ok acum si suntem iar impreuna. La cateva ore dupa am discutat cu el. L-am invatat ce ar trebui sa faca daca se mai intampla asta, de ce sa nu plece niciodata de langa noi.

Cel mai important lucru este sa spuna ca este un copil pierdut, sa ceara ajutor in gura mare, sa atraga atentia, sa nu se inchida in el, sa nu plece cu nimeni, sa caute un politist. L-am invatat care este adresa de acasa, cum sa ne strige pe nume, tare. Urmeaza sa-l invatam numarul de telefon, desi aici a fost greu.

Pe viitor ne gandim sa-i facem o bratarica cu numarul de telefon. Oricum ar fi am insistat pe ce ar trebui sa faca el atunci cand nu suntem langa el.

Nu imi aduc aminte sa ma fi pierdut ai mei vreodata. Pentru ce am patit eu ma condamn vehement, dar nu pot sa nu ma bucur ca baiatul meu e bine si ca l-am gasit. Pe viitor voi fi mult mai atenta”.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here