Alexandra Tanasescu, jurnalist: „In presa traiesti momente pentru care nicio facultate nu te poate pregati”

497

Timp de cinci ani, Alexandra Tanasescu mi-a fost colega in departamentul Sport al Pro TV. Impreuna mergeam la meciurile Stelei, echipa de care ne “ocupam” si trageam tare sa nu ratam nimic important, ba, mai mult, sa venim si cu ceva in plus fata de celelalte televizuni. Dupa “Sport”, eu m-am dus in online, ea tot pe teren, reporter la Stirile Pro TV. A fost cea mai palpitanta perioada din viata ei, traind momente dulci-amare, care au format-o ca om si care i-au demonstrat ei insasi cat de puternica este, de fapt.

In 12 ani de presa, a trait satisfactii, dar si durere. Peste drama de la Colectiv nu a trecut nici astazi. Colega noastra, Teodora Maftei, a pierit in urma incendiului. „Era 6 dimineata, in fata Spitalului de Arsi. Acolo era internata in stare foarte grava colega mea, Teo (Teodora Maftei, fotograf). A trebuit sa intru in direct si sa dau ultimele informatii. A fost un live cu noduri in gat si lacrimi sugrumate. Peste o saptamana a trebuit sa scriu stirea despre Teo, ca Teo a murit”.

Citeste si:  Iulian Nedelcu, cameraman la Pro TV Sport: prin ce peripetii a trecut in 24 de ani de cariera omul care l-a filmat pe Borcea dansand ca Shakira

Meseria de jurnalist vine la pachet si cu bune, si cu rele. A vazut ce inseamna cu adevarat teroarea la Paris, dupa atentatele teroriste de la Bataclan. Tot acolo a trait o bucurie imensa cand Simona Halep a castigat Roland Gaross-ul. E greu sa rezumi 12 ani de cariera in cateva randuri, dar am incercat sa o „descos” pe Alexandra Tanasescu sa imi povesteasca despre cele mai … palpitante, sa zic asa, evenimente pe care le-a trait ca jurnalist. Acum a schimbat domeniul de activitate: este manager de comunicare la Ipsos (va spune ea, mai jos, ce inseamna, de fapt, asta).

Pentru linistea mea sufleteasca ( 🙂 ), simt ca ar trebui sa mentionez in introducere si faptul ca Alexandra (spre invidia mea vesnica 🙂 ) l-a intalnit, ca jurnalist, pe actorul Jason Momoa. Mi-o si imaginez cand citeste partea asta: isi da usor ochii peste cap, pentru ca ea, mai mult ca sigur, ar fi vrut sa spun, mai degraba, ca l-a cunoscut pe Neagu Djuvara, nu pe Aquaman :))

Alexandra, dupa 12 ani de jurnalism, poti spune ce ti-a placut cel mai mult la acest job?

Cand mi-am dat seama ca vreau sa fiu jurnalist, undeva pe la sfarsitul clasei a 7-a, motivatia principala era ca voiam sa intalnesc cat mai multi oameni si sa fiu in mijlocul evenimentelor. Am prins vremuri cand ma trezeam dimineata devreme ca sa ma duc sa prind ziarul preferat la taraba – imi luam Cotidianul pentru stirile generale (si pentru carti) si Prosport pentru stirile din sport. Ma gandeam pe atunci ca mi-ar placea sa scriu si eu articole.

Dar meseria mi-a adus mult mai mult de atat.

Da, a fost asa cum m-am asteptat si am intalnit foarte multi oameni, de la oameni de cultura la sportivi de talie mondiala, regi, printi si printese, dar si oameni simpli cu povesti de viata extraordinare.

Foto: Alexandra la Euro 2016

Am ajuns in locuri in care nu as fi putut ajunge daca as fi avut o alta profesie si nu ma refer aici la calatorii prin toata Europa, ci la locuri speciale, ascunse, cum ar fi un palat abandonat, depozitele in care se afla patrimoniul Romaniei sau casele unor personalitati.

Insa cel mai mult mi-a placut ca jobul la PRO TV mi-a adus prietenii adevarate si m-a facut sa simt de multe ori ca fac ceva care conteaza pentru niste oameni.

M-am angajat la finalul anului I de facultate si abia implinisem 20 de ani. Am crescut alaturi de oameni vechi din PRO, dar si alaturi de oameni de varsta mea. Am stat si peste 20 de ore intr-o zi de lucru, fie pe teren, in Romania, dar mai ales in deplasari. Gaseam puterea ca in starea aia de epuizare sa iesim in oras si sa ne distram ca intre prieteni. De exemplu, cand PRO TV a transmis finala Europa League, de la Bucuresti, in 2012, ziua mea de lucru a inceput undeva pe la 7 dimineata si s-a terminat pe la 2 si jumatate noaptea. Dar apoi am iesit cu colegii in oras si nu am simtit oboseala, ci bucurie.

Foto: eu si Alexandra la meciul Steaua –  Beyern Munchen, din Champions League, 2008

Apoi, viata in redactie este cu totul speciala, traim momente foarte tensionate ( imi dau seama ca vorbesc la prezent, inca nu reusesc sa ma obisuinesc sa vorbesc la trecut) si ne vedem cele mai frumoase, dar si cele mai urate parti, exact ca intr-o familie. Cumva asta ne apropie si ne face sa ne cunoastem unii pe ceilalti asa cum suntem. Ceea ce nu cred ca se intampla intr-un mediu de lucru normal, la birou.

Cred ca redactia este, de fapt, o a doua familie, date fiind toate momentele care ne leaga si timpul petrecut impreuna. Nu doar ca am ajuns sa ne cunoastem unii pe ceilalti, ci ne cunoastem rudele, i-am vazut pe copiii colegilor crescand sub ochii nostri, stim ce gateste bun mama lui X sau sotia lui Y pentru ca ne-am petrecut zilele de Craciun si de Paste impreuna, la mese in redactie, unde fiecare aducea mancare de acasa.

Iar pentru mine, jurnalismul a venit la pachet cu toate lucrurile astea.

Exista vreo filmare de care iti aduci aminte cu mare placere?

Sunt foarte multe, dar acum imi vine in minte un interviu pe care l-am facut cu un veteran roman de razboi, domnul Craciun, unul dintre ultimii supravietuitori de pe teribilul front de la Stalingrad, din al II-lea Razboi Mondial.

Tin minte ca a fost foarte greu sa imi conving sefii sa fac acel subiect, era vorba despre construirea primului cimitir romanesc de la Stalingrad, unde urma sa fie ingropate osemintele ostasilor romani cazuti acolo.

(Multumesc, Romeo, pentru sustinere! 😊 )

Am reusit sa ajung in casa domnului Craciun, care, din pacate, isi pierduse vederea. M-a tinut de mana, mergand prin sufragerie si am simtit o emotie extraordinara. Avea in rame fotografii cu el in uniforma de soldat si a fost socant sa vad trecerea timpului peste un om care a trait ororile razboiului.

A povestit cum au ramas fara mancare si au fost nevoiti sa manance carne de cal si sa bea apa din noroiul strans in urmele lasate de copitele cailor. Avea lacrimi in ochi cand povestea. A supravietuit razboiului, dar apoi a fost tinut prizonier, unde a fost supus torturii.

Interviul a intrat pe post la Stirile de la ora 19 si am trait satisfactia ca povestea acelui om a fost spusa, ca la varsta de 100 si ceva de ani a avut sansa sa fie ascultat. Pentru mine, a fost o victorie.

Asa ca imi aduc aminte cu drag de acel moment.

Foto: Alexandra cu Simona Halep

Care sunt cele mai importante evenimente la care ai participat in calitate de jurnalist?

Am avut sansa sa traiesc live si sa relatez momente istorice, cum ar fi finala castigata de Simona Halep la Roland Garros. De asemenea, sa transmit de la Paris cu ocazia primului Campionat European de Fotbal difuzat de PRO TV, EURO 2016, care a inregistrat, de altfel si recordurile de audienta in Romania.

Dar am relatat si de la evenimente importante triste, durereoase, cum ar fi atentatele teroriste de la Bataclan, Paris, din 13 Noiembrie 2015 sau funeraliile Regelui Mihai I al Romaniei, din Elvetia.

Insa as fi vrut sa nu fiu niciodata nevoita sa fac stiri despre Colectiv si sa transmit din fata spitalelor, cand numarul persoanelor decedate crestea de la o zi la alta.

Foto: Alexandra la Roland Garros

Colectiv este cea mai mare tragedie din Romania, de dupa 89, si ne-a marcat si pe noi, ca jurnalisti, mai ales ca am avut prieteni acolo. Nu o sa uit niciodata un live pe care l-am avut la o zi distanta de la Colectiv. Era 6 dimineata, in fata Spitalului de Arsi. Acolo era internata in stare foarte grava colega mea, Teo (Teodora Maftei, fotograf). A trebuit sa intru in direct si sa dau ultimele informatii. A fost un live cu noduri in gat si lacrimi sugrumate.

Peste o saptamana a trebuit sa scriu stirea despre Teo, ca Teo a murit, pentru ca eu eram omul din redactie care o cunosteam cel mai bine si am vrut ca oamenii sa stie ce om frumos si puternic a fost Teo.

Am scris stirea plangand si as vrea ca niciun jurnalist sa nu fie nevoit  vreodata sa scrie despre prietenul lui mort. Nicio facultate de jurnalism nu te pregateste pentru asa ceva.

Asa ca daca vorbim despre importanta evenimentelor, cred ca sunt doua feluri in care le poti privi: importanta vazuta de tot restul lumii si importanta din sufletul tau, iar cea din urma e cea cu care ramai.

Ti-a fost vreodata teama pentru viata sau siguranta ta?

A fost un singur moment cand am simtit cu adevarat pericolul mortii.

Era in duminica de dupa atentatele teroriste de la Bataclan, la doua zile distanta, ma aflam cu colegul meu, operatorul Zsolt Vago, in Place de la Republique, locul in care se strang francezii in momentele importante.

Era vreo 8 si jumatate seara, filmam la altarul de flori si lumanari de acolo, erau foarte multi francezi adunati. In paralel, orasul era impanzit de armata si trupe speciale, pentru ca atacatorii erau in libertate.

Foto: Alexandra la atentatele din Paris 2015

Si deodata au inceput sa tipe niste femei, strigand si luand-o la fuga “ils tirent, ils tirent!” (Se trage, se trage). S-a creat haos in adevaratul sens al cuvantului, oamenii fugeau unde vedeau cu ochii, la fel si eu. Militarii fugeau haotic cu armele in mana, nu stia nimeni ce se intampla, dar din cauza disperarii celor care au strigat, toata lumea a crezut ca se trage. Fugeam haotic si mi se uscase complet gura. Am reusit sa intru cu niste oameni in primul loc gasit deschis, era o sala de sport, toata lumea tipa, cei dinauntru erau si ei terorizati, credeau ca vin teroristii dupa noi, cineva ne-a dus catre un tunel unde am stat baricadati aproximativ 20 de minute si nu stiam ce se intampla afara.

Credeam ca totul se vede in direct in toata lumea, pentru ca acolo erau si carele de transmisie ale tuturor televiziunilor. Si i-am dat un sms mamei mele, in care am scris “sunt bine”, gandidu-ma ca ea vede la televizor ce se intampla. Oamenii tipau in continuu si ne era frica tuturor. Atunci am realizat cu adevarat ce inseamna teroare.

Apoi au intrat niste soldati in acel loc si ne-au zis ca putem iesi, ca suntem in siguranta.

Am iesit si am aflat ca totul haosul a fost declansat de niste petarde aruncate in multime, o chestie stupida pe care nici pana azi nu se stie cine a facut-o. Unii oameni s-au aruncat atunci in Sena, de frica.

Iar colegul meu, Zsolt, se adapostise intr-o masina de transmisie din piata si a reusit sa filmeze tot ce s-a intamplat, cum se eliberase piata si ramasese impanzita de soldati inarmati.

Cand m-am intors, altarul de flori si lumanari era devastat, in piata erau incaltari pierdute de oameni, in timp ce alergau. Iar eu aveam ghetele pline de ceara care cazuse de la lumanari cand oamenii au inceput sa fuga.

Cu siguranta ai intalnit multe personalitati de-a lungul timpului… Care te-au emotionat sau impresionat cel mai tare?

Cred ca cele mai sincere si puternice emotii sunt in fata oamenilor pe care ii admiri sau care conteaza pentru tine. Ele se nasc atat din importanta clipei in care ii intalnesti cat si din teama de a nu gresi in fata lor.

M-a bucurat nespus ca am avut sansa sa il intalnesc pe Neagu Djuvara, la el acasa si sa ii ascult povestile.

Mi-a spus atunci: “eu m-am nascut sa fiu simpatic”. Si am ras. Avea 101 ani, un corp fragil si o minte sclipitoare. Era jovial si ii facea placere sa vorbeasca. S-a intamplat asta in decembrie 2017, iar la sfarsitul lui ianuarie 2018, Neagu Djuvara a plecat dintre noi. Asa se face ca acela avea sa fie ultimul interviu acordat de Neagu Djuvara.

Foto: Alexandra Tanasescu cu Neagu Djuvara

Foarte emotionanta a fost si intalnirea cu pictorul Stefan Caltia, pe care il consider unul dintre cei mai frumosi povestitori pe care i-am intalnit vreodata. De exemplu, i se parea amuzant si ciudat ca acum un sandvis banal este impachetat hipstereste intr-o hartie de ziar, intr-un loc in care l-a dus fiul sau. Iar in copilaria sa, mama ii invelea sanvisurile modeste intr-un servet de un alb imaculat, pe care il spala mereu, il calca si apreta. Vorbea despre bucuria obiectelor din viata sa.

Foto: Alexandra Tanasescu cu Stefan Caltia

Si o intalnire speciala pentru mine a fost cea cu fotbalistul Mihai Nesu, pe care l-am cunoscut si inainte si dupa accidentarea teribila, care l-a lasat paralizat pe viata. Este unul dintre cei mai puternici oameni pe care ii cunosc, care in ciuda accidentului, a faptului ca nu va mai putea merge vreodata, ca si-a pierdut mama si tatal intr-un timp scurt dupa accidentare, a gasit forta si sens sa mearga mai departe. S-a mutat inapoi, la Oradea, unde cu fundatia sa, Mihai Nesu Foundation, a deschis un centru de recuperare pentru copii cu probleme locomotorii. De ani de zile, ajuta familii din toata tara, fara posibilitati, sa isi vada copiii mergand.

Foto: Alexandra cu cu Mihai Nesu si Cristi Corchis

 Cum arata “cel mai sexy barbat” de pe planeta in realitate? 🙂 Cum a fost intalnirea cu Jason Momoa, eroul din Aquaman?

Hahaha, cel mai sexy din punctul cui de vedere?

Cand l-am intalnit pe Jason Momoa, undeva prin 2014, eu nu ma uitam la Game of Thrones, asa ca nu prea intelegeam ce face personajul lui si de ce sunt fetele innebunite dupa el. A trebuit sa ma documentez, ca sa stiu ce vorbesc cu el.

A venit la ComicCon si am mers sa fac un reportaj despre eveniment. Cand am ajuns, atat cei de la organizare, cat si managerul lui, mi-au zis clar ca nu da interviuri. Si le-am zis, ok, dar pot sa incerc?

M-au lasat sa il abordez, iar omul a fost foarte relaxat si prietenos si a zis “sure”. A povestit ca el nu e deloc asa dur cum pare, dupa fizic, avea simtul umorului si era foarte simpatic. Fusese cu o seara inainte in centrul vechi din Bucuresti si se distrase, a zis ca a mancat sarmale si i-au placut.

Foto: Alexandra cu Jason Momoa

Am facut o poza cu el, moment in care i-am zis “imi bate inima foarte tare”. Iar el a raspuns “si mie”. Si asa m-a facut sa rad si am privit si eu situatia mult mai relaxata.

Abia peste cativa ani am inceput sa ma uit la Game of Thrones si marturisesc ca tot nu a fost preferatul meu. Mie cel mai mult mi-a placut de Sir Jamie Lanister 😊, mai ales cand a devenit om bun.

Dar Andreea Esca? Cum e? 🙂

Andreea Esca e un zambet de om.  Dincolo de ceeea ce face professional, mi se pare o femeie extraordinara, puternica, sincera si prietenoasa. La toate petrecerile sparge gheata la dans si danseaza pana spre dimineata. O admir foarte mult pentru imaginea impecabila pe care si-a construit-o, pentru familia pe care o are si pentru ca, desi are o cariera de exceptie la Stirile PRO TV de la ora 19, nu s-a multumit cu atat si a inceput sa construiasca si proiecte personale, in paralel – A List Magazine, emisiunea de la Radio Europa Fm.

Ma simt norocoasa ca am fost colege si ii multumesc pentru ajutorul pe care mi l-a dat de multe ori. Cand trebuia sa ajung la oameni aproape imposibil de ajuns, ma ajuta Andreea Esca. 😊

La actualul tau job cum e?

In prezent sunt manager de comunicare la Ipsos, una dintre cele mai mari companii de market research din lume, cu sedii in 89 de tari si sediul central la Paris. Ma ocup de comunicarea noii platforme digitale la nivel global, scriu mult si lucrez aproape in totalitate in limba engleza.

Uneori imi e dor sa scriu in romana si sa scriu despre lucruri foarte apropiate mie, asa ca am pornit un proiect personal, voi lansa in curand propriul site de cultura, unde o sa scriu ca jurnalist freelancer ce vreau, cand vreau, despre cultura, cu bune si cu rele, fara sa ma mai lupt cu cineva sa imi aprobe subiectul. 😊

Jurnalismul e parte din mine si nu voi renunta prea curand la el.

De ceva vreme ai un proiect foarte dragut – pagina de Facebook “Bucuresti, frumos mai esti”. Cum ti-a venit ideea si… de ce? 🙂

Ca reporter pe cultura, la Stirile Pro TV, am avut sansa sa merg in foarte multe locuri istorice din Bucuresti, sa cunosc aproape toate muzeele, casele memoriale, monumentele istorice.

Inca din facultate aveam o pasiune pentru tot ce inseamna patrimoniu, fie ca vorbim despre lucrari de arta, fie despre monumente istorice. Iar dupa primul master, m-am hotarat sa il fac si pe al doilea, la Istorie.

Asa am scris prima mea lucrare, cea de admitere, despre casele memoriale din Bucuresti si am inceput sa acord mai multa atentie acestei pasiuni.

Ma bucura plimbarile pe strazile frumoase, cu case vechi si parcuri mici, cum ar fi cele din zona Gradina Icoanei, Bulevardul Dacia, Lascar Catargiu, Dorobanti, Primaverii, Cotroceni.

La fel cum in weekend merg la tot ce se intampla viu in Bucuresti: festivaluri pe strada, expozitii, galerii de arta, concerte.

Si tot fotografiind locuri frumoase si afland povesti nestiute, am inceput sa imi doresc sa transmit si altora bucuria mea si sa ii fac sa vada partile frumoase ale capitalei.

Foto: Sala de Lectura a Facultatii de Litere.
Sursa: Facebook Bucuresti, frumos mai esti

Numele are, insa, si un aspect ironic, pentru ca nu scriu numai de bine despre Bucuresti. Pentru ca autoritatile sunt fie nepasatoare, fie abuzive, de multe ori am scris despre monumente distruse sau aflate in pericol, pentru a atrage atentia ca ele trebuie protejate.

S-a creat o comunitate frumoasa formata din oameni care vad lucrurile asemanator si sper ca ea sa creasca.

Imi propun  ca in viitor sa organizez pe pagina “ Bucuresti, frumos mai esti “ evenimente de iesire la muzee in weekenduri, fiindca sunt convinsa ca exista doritori, dar fie nu au cu cine sa mearga, fie nu stiu unde.

Ma bucura ca primesc mesaje de la oameni care au aflat de un loc pe pagina mea si imi scriu apoi ca au fost si ca le-a placut.

Cam asta ar fi scopul: sa aduc bucurie sau sa incerc sa schimb lucrurile, acolo unde ele merg prost.

Fac asta in timpul meu liber, de drag, fara sa primesc vreun ban de la cineva.

Cred ca daca oamenii ar investi, pe langa job, in pasiunile lor, ar fi mult mai fericiti.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here