Neofobia. Cum se manifesta la copii frica de lucrurile noi si cum poate fi invinsa

4192

V-am povestit de curand despre Andrei si refuzul lui de a incerca lucruri noi. Nu vrea sa manance alimente noi, nu vrea sa mearga in locuri in care nu a mai fost. Va spuneam ca nu este un copil crescut doar in casa si in jurul ei. Este destul de umblat s, in pricipiu, si destul de sociabil. In situatia asta ce este de facut?

Pentru a gasi cea mai buna solutie am cerut sfatul psihologului Diana Dumitriu. Diana ne spune ce este neofobia si cum poate fi invinsa:

Oricine, de la cel mai mic copil la cel mai in varsta adult, se confrunta cu anxietate si temeri la un moment dat sau altul. Cu toate acestea, copiilor astfel de sentimente le sunt necesare. Abordarea ingrijorarilor poate pregati tinerii sa faca fata experientelor nelinistitoare si situatiilor dificile din viata.

Neofobia este frica de ceva nou, mai ales de o teama persistenta si anormala. In forma sa mai blanda, se poate manifesta ca refuzul de a incerca lucruri noi sau de a se rupe de la rutina.

In contextul copiilor, termenul este utilizat in general pentru a indica o tendinta de respingere a lucrurilor sau situatiilor noi, dar mai ales a alimentelor necunoscute sau noi (neofobia alimentara).

Neofobia este des intalnita la copii si isi are radacini adanci in genetica, dar nu numai, ci si in formele de reactie ale persoanei adulte de atasament. Reactiile developate in timp care au adus la incurajarea copilului de a-si manifesta dorinta de a fi independent au o mare pondere in a anula neofobia ca manifestare.

Natura anxietatilor si temerilor se schimba odata cu cresterea si dezvoltarea copiilor: bebelusii se confrunta cu anxietate data de o persoana straina, agatandu-se de parinti atunci cand se confrunta cu persoane pe care nu le recunosc.

  • Copiii cu varsta cuprinsa intre 10 si 18 luni se confrunta cu anxietate de separare, manifestand tulburari emotionale atunci cand unul sau ambii parinti pleaca.
  • Copiii cu varsta cuprinsa intre 4 si 6 ani manifesta neliniste in legatura cu lucruri care nu exista in realitate, cum ar fi monstri si fantome.
  • Copiii cu varste cuprinse intre 7 si 12 de ani au adesea temeri care reflecta circumstantele reale care pot avea loc, cum ar fi ranirea corporala si dezastrul natural. Cand copiii cresc, o teama poate sa dispara sau sa inlocuiasca alta.

De obicei, reactiile de teama ale unui copil nu apar niciodata din senin, ci ele se amplifica in timp, pana ajung suficient de intense cat sa atraga atentia celorlalti. Altfel spus, teama creste in interiorul copilului pana ea nu mai poate fi controlata si atunci este exprimata si pusa in legatura cu ceea ce se intampla in jurul sau.

Teama copilului creste pe masura ce nu reuseste sa inteleaga ce se intampla, cand nu poate da un sens trairilor sale si ajunge sa se transforme in frica. In general, cu cat mediul extern este mai predictibil, cu atat mai usor copiii isi pot gestiona fricile.

Atunci cand frica nu mai are rol de protectie asupra copilului, atunci ea devine blocanta si disfunctionala, asa cum e frica de nou.

Fara un motiv clar, copilul poate respinge ideea de nou, doar pentru ca o experienta din trecut, cu un lucru sau o situatie noua, i-a creat indeajuns disconfort pentru a-l descuraja in a incerca sau a-si dori sa incerce ceva nou.

Fiecare copil are nevoie de o cantitate optima de frica, pentru o dezvoltare echilibrata, care sa-l mobilizeze in situatiile reale de pericol, dar indeajuns de putina cat sa nu-i disturbe activitatile zilnice specifice varstei. Dar nu fiecare copil resimte frica de nou.

Cum spuneam mai inainte, factorul genetic are un rol important. Copiii cu un temperament inhibat pot resimti mai degraba aceasta frica. De altfel, posibilitatea ca un parinte anxios, cu manifestari fobice, sa aiba un copil care sa manifeste anxietate este mare, mai ales ca acesta invata prin imitatie de la parintele.

De asemenea, ceea ce-l “incurajeaza”pe un copil sa simta frica de nou este hiperprotectia unui parinte, care limiteaza dorinta de independenta a copilului si creste dependenta excesiva de ceea ce cunoaste, de ceea ce pare familiar, si o anihileaza pe cea care de explorare. Atunci se naste sentimentul de neajutorare si, implicit, convingerea ca nu pot face fata unui lucru nou, pe care nu-l cunosc/ stapanesc.

Rezolvarea acestei temeri de nou vine din atitudinea celui care ma indruma sa fac ceea ce in mod natural n-as alege sa fac. Interactiunea dintre parinte si copil il invata pe acesta ca este sigur sa incercam lucruri noi, ca frustrarea si teama pot fi depasite, ca situatiile in care ne temem pot fi stapanite.

A fi curajos nu inseamna ca un copil nu se confrunta niciodata cu frica. Aceasta inseamna ca el invata sa faca fata unei game de emotii, chiar si celor neplacute.

Parintele poate participa activ la lucrul nou pe care i-l propune copilului, inarmat cu rabdarea de a parcurge in acelasi timp cu copilul sau pasii procesului de acceptare a lucrului nou. Copilul poate avea reactii ambivalente sau doar de respingere, dar implicarea parintelui in a-i explica, a utiliza metafore, care sa-l faca pe copil sa inteleaga ca dincolo de “nou”nu exista niciun pericol sau lucru rau, poate sa duca la acceptare in cele din urma.

Pasii spre “nou”sunt mici, dar siguri, la inceput indrumat de parinte, mai apoi lasat singur sa aleaga provocarea unui lucru nou….

Parintele trebuie sa caute in” sertarul sau cu amintiri” lucruri similare traite de el, pe care sa le aduca in discutie cu copilul sau.

Exemplele personale ale parintelui folosite in discutia cu copilul despre “frica de nou” sunt binevenite. Copilul trebuie sa vada emotia parintelui, convingerea ca nu se intampla nimic rau, ca pot oricand sa decid ca nu imi place, ca nu sunt obligat sa traiesc cu senzatia de nou care implica frica.

Dupa cateva experiente, petrecute langa copil, el isi va dori sa experimenteze si singur ceea ce pana mai ieri ii provoca frica.

Povestile terapeutice au un succes exraordinar, mai ales la copiii cu varste intre 4-7 ani. In cazul in care nu are la indemana o carte cu povesti terapeutice, parintele poate oricand inventa una, cu un personaj principal cu care copilul sa se identifice.

Il poate oricand asigura de suportul sau, de faptul ca parintele este, orice ar fi, mandru de el, si ca doar incercand va sti ca un lucru ii face sau nu placere. Explicatiile emotionale, legate de nou, vor avea impact asupra deciziei copilului de a nu incerca.

Parintele nu trebuie sa uite un lucru: neputinta si descurajarea pot fi usor insuflate si mult mai greu anihilate, asa incat un constant ”Incearca, vei reusi! Orice ar fi, sunt mandru de tine”! nu costa nimic.

Succes!

Foto: Diana Dumitriu, terapeut, clinician

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here