Viata in carantina si cele doua tabere: cei carora le place si cei care se simt ca la inchisoare

1775

De o luna de zile stau acasa. Si incep sa cred ca sunt… defecta. Ca ceva nu e in regula cu mine. Cum am ajuns la concluzia asta? Pai… pe Facebook o multime de oameni  se declara super incantati ca stau in carantina. Ca practic viata le-a dat o a doua sansa sa se redescopere. Sa faca lucrurile pe care nu au avut timp niciodata sa le faca… Gen binge watching pe Netflix?! Intreb si eu…

Casele miros a vanilie si ciocolata, painea creste pufoasa in cuptor, gatim cat nu am gatit toata viata noastra. Citim, stam cu copiii, quality time intre patru pereti. Dormim. Casa e luna.

Lume fericita nevoie mare. Unii se simt atat de bine in noua postura incat cred ca vor avea o problema cand se va relua… gen… viata! Ei spun asta, nu le bag vorbe in gura. S-au adaptat, le convine. Dar… ok… pana cand? Incerc sa ma gandesc si in perspectiva, dincolo de ultimul episod din Casa del Papel, sa zicem…

In lumea reala, sunt deja o multime de oameni in somaj. De-ala clasic, sau tehnic. Ce se va intampla cu economia? Cu joburile noastre? Cu sursele noastre de venit… Ok, inteleg perfect, viata e mai importanta decat jobul, bineinteles… dar imi poate garanta cineva ca peste doua, trei, patru, zece luni nu va mai fi coronavirus daca ramanem pana atunci in carantina?

Am citit mult despre acest virus in ultima vreme, prin prisma jobului. Momentan nu exista o solutie. Asteptam cu totii miraculosul vaccin, poate un tratament care sa salveze vietile celor cu Covid-19. Daca se face vaccin, sper sa fie obligatoriu, pentru ca atunci… degeaba a fost facut. Se intampla ca si cu gripa. Ne socam de cati oameni mor… dar cati s-au vaccinat?

Am citit si ce zic specialistii de la Harvard. Ei spun ca o solutie ar fi carantina intermitenta. Adica o perioada cu restrictii mai dure, urmata de o perioada de relaxare a acestor restrictii. Evident, carantina ar interveni cand se inmultesc cazurile. De ce solutia asta? Se controleaza oarecum raspandirea viruslui si ar mai scadea presiunea de pe spitale, care nu fac fata numarului mare de infectari.

Se mai vorbeste si despre „certificate de imunitate” in tari ca Germania sau Marea Britanie. Acestea ar urma sa fie acordate celor care au avut coronavirus si, cel putin teoretic, au imunitate. Insa pentru asta e nevoie de testare in masa. Cei care au anticorpi ar urma sa primeasca aceste certificate care sa le permita sa mearga la job si in general, in afara casei. Pratic sa isi reia viata de dinainte si sa fie noii oameni de invidiat.

Speram ca temperaturile ridicate vor incetini raspandirea virusului. Dar e doar o speranta. S-au facut studii. Unii spun ca asa ar fi, insa nu e o certitudine.

Cum arata o zi de carantina pentru mine

Cate filme am vazut intr-o luna? Niciunul! Cate episoade din vreun serial? Niciunul! Cate carti am citit? Niciuna! Cate abdomene? Hai poate 50. Intr-o luna. Si am alergat de doua ori, cand inca nu se daduse ordonanta. Desi nici acum nu e interzisa iesirea pentru sport, sigur s-ar uita lumea urat la mine ca nu #stauincasa, asa ca am abandonat ideea. Paine, e adevarat, coacem. Gogosi facem si in curand si eu voi arata la fel de pufoasa ca o gogoasa, daca o sa continui in ritmul asta.

Respect carantina. Stau acasa. Dar nu inseamna ca imi si place. Nu ma pot preface ca e totul ok. Am iesit o singura data din casa, la medic, inainte sa se dea prima ordonanta de urgenta, iar apoi am mai fost doar sa iau copilul cel mic de la buni –  un drum de trei minute cu masina, in care nu interactionez cu nimeni. Nu am fost nici macar la Mega, pentru ca tati se ocupa de cumparaturi.

Spre deosebire de multi, eu ma pot considera o norocoasa din doua motive destul de importante in perioada asta: 1. Am in continuare un job, pe care il pot face foarte bine de acasa, si 2. Stau la curte. O curte mica, dar cu un camp inca nevandut in spatele casei, de care profitam zi de zi.

De la 9 pana pe la 5 stau la laptop, pentru ca lucrez. Scriu articole, multe chiar despre coronavirus. Sunt practic incoltita. Fac o pauza la pranz, cand gatesc. Seara stau cu copiii, ii scot in curte. Ma culc pe la 10, dimineata o iau de la capat.

Baiatul cel mare e in clasa pregatitoare. Fise peste fise. De facut tot felul de proiecte … artistice, sa zicem… soricei din hartie, fluturasi din soluri de hartie igienica.. Si eu si tatal lui lucram zi de zi. Va dati seama cum e… cat timp de lucrat fise si facut soricei avem…

Nu stiu cat va mai dura carantina asta, insa cu siguranta mai mult decat ne-am asteptat. Eram optimista, chiar credeam in previziunile ca in mai ne-am putea relua vietile, insa nu vad cum s-ar putea intampla asta. Nu vad cum ar putea fi mai bine in mai ca acum. Urmeaza Pastele, lumea va face cum va face si va merge intr-o mica vizita la rude, vine si restul diasporei… va fi un boom de coronavirus. Sper intr-un miracol, desi nu stiu care ar fi ala. Fiti puternici… ca eu nu stiu cat mai rezist 🙂

Si nu, nu o duc rau, am familia cu mine, suntem sanatosi, voiosi, avem joburi, casa (ma rog, rata la banca), o curticica… dar mi-e dor de libertate, mi-e dor de oameni, mi-e dor de o plimbare in parc. Dar, da, cel mai dor imi e de oameni. Stiti ca umbla pe net un gif cu carantina pentru un extrovertit vs un introvertit. Ma arata fix pe mine in stanga imaginii, disperata sa ies in lume 🙂 Dar deocamdata stau cuminte acasa, plina de frustrari, dar cu sperante de libertate.

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here