Eu n-am avut tableta sau smart phone, dar am avut un elastic in buzunar. Lasati copiii sa-si traiasca copilaria!

10625

[the_ad id=”1838″]

#nejucamimpreuna

E deja un cliseu ca, in ziua de azi, copiii stau ore in sir in fata tabletelor, telefoanelor si a laptopurilor, nu mai fac deloc miscare, ca vor deveni “ochelaristi” si “obezi” inca de la varste fragede. Aproape ca iti vine sa te gandesti “oare noi, copiii din generatia cu cheia la gat” cum de n-am murit de plictiseala cu atata timp liber?

“Plictiseala” nu prea era un cuvant care sa faca parte din vocabularul nostru, pentru ca stateam ore in sir afara. De fapt, cred ca momentele pe care le-as fi putut numi la varsta copilariei drept plicitisitoare erau tocmai alea in care eram pusa sa stau locului, intr-o banca la scoala, sau uitandu-ma intr-o carte sau un caiet, acasa. Eu ieseam afara dupa ce imi terminam temele si mai intram cand se intuneca afara. Si in loc de smartphone aveam un banal elastic in buzunar.

Fie vara, fie iarna, ploaie sau vant, aproape ca nu exista zi in care sa nu fi iesit afara. Fiecare fata din bloc avea elasticul ei, pe care il folosea pana cand devenea prea plin de noduri si ne incurca la joc.

Ne placea elasticul pentru ca putea fi jucat si afara, si in scara blocului in cazul in care afara ploua. Se faceau adevarate campionate. Si trebuia sa avem incaltarile cele mai comode si fine, ca sa putem face acrobatiile cat mai usor.

N-am mai vazut “un elastic” de cand eram mica. Chiar credeam ca este un joc disparut. Asa ca am avut un mic soc luna trecuta cand, iesind din curte, am dat peste copiii din vecini care jucau fix asta in fata portii mele. Am ramas ca fermecata, nu imi puteam lua ochii de la ei. Am fost la un pas sa ma duc sa joc si eu. De fapt, recunosc, chiar am fost invitata sa joc. 🙂 Si Andrei al meu era fascinat de ce vedea, dar prea mic, la 4 ani, sa poate face toate schemele alea…

Dar i-a placut atat de mult cum topaiau copiii vecinilor, incat am adaptat jocul pentru el. Am cautat un elastic prin casa, l-am legat de doua scaune in curte si am inceput sa topaim amandoi. A sarit atat de mult, incat a doua zi avea febra musculara :))

La noi, pe strada, atmosfera mi-aduce un pic aminte de copilaria mea. E o “gasca” de copii care se intalnesc de cum ajung acasa de la gradinita sau de la scoala si fac toate nazdravaniile. Se plimba cu bicicletele, joaca fotbal, badminton. In vara i-am surprins jucandu-se de-a “Vocea Romaniei”. Isi adusesera niste scaune din curte si stateau cu spatele la un copil care canta. Am cazut ca mor de ras. :))

Mi-am amintit atunci ca si noi ne jucam in spatele blocului de-a “spectacolul”. Probabil reperele noastre erau date de Festivalul “Mamaia”. Eu eram mereu Madalina Manole 🙂 Si, dupa ce ne-au bagat tv prin cablu, Mariah Carey. Si da, eu de pe atunci cantam “Ken Lee” :)) la propriul concurs de talente de pe o strada micuta, ascunsa, din marele cartier Militari, Bucuresti 🙂

Incerc sa ii educ in acelasi spirit si pe baietii mei, iar faptul ca stam la curte este un bonus. Petrecem mult timp afara, in curte, pe strazi cu copiii din vecini, sau in parcul din apropiere. Vara aproape ca nici nu mai stim pe unde e laptopul sau tableta. Intram in casa tarziu, cat sa mai avem timp de o gustare si de baita inainte de a merge la somn. Iarna ne intalnim cu copiii din vecini sa ne tavalim prin zapada care s-a asternut peste iarba din curti. Sau facem oameni de zapada.

Nimic nu ne tine in casa. Nu stam incuiati intre patru pereti doar pentru ca ne curge putin nasul sau pentru ca tusim un pic. Vreau ca Andrei si Edy sa aiba parte de o copilarie adevarata, cu multa joaca si aventura. Restul se rezolva 🙂

PS: Toporul din prima imagine e din lemn. In totalitate :)))

Un articol sustinut de VISCOFLU fiole 

 

1 COMENTARIU

  1. Si tare mai era frumos atunci. 🙂 Copii care sunt buni la jocuri pe calculator si telefon, sau stiu cum sa descifreze coduri pe taste nu au gustat deloc bucuria copilariei libere. E si acesta unparadox al evolutiei.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here