Intamplari din Camera de Garda (1): Cu copilul la Urgente la IOMC

2516

Iarna 2017/2018 parca a fost un cosmar din punct de vedere al virozelor. Peste tot auzi numai de gripa, tuse, muci, laringite, orite, pneumonii si streptococi. Din fericire, chiar daca am contactat streptococul beta hemolitic grup A, nu am ajuns la Urgenta.

Totusi, multe prietene au fost cu copiii lor in ultimele saptamani la Camera de Garda. Astazi o lasa pe Fabiola sa va povesteasca experienta ei de la Grigore Alexandrescu si IOMC.

CITESTE SI: Intamplari din Camera de Garda (2): cu copilul la Urgente la Regina Maria Ponderas

„Acum doua saptamani, vineri la seara, am plecat in graba la Camera de Garda. Una dintre ele. Diana, Di cum ii spunem noi, tusea pana vomita. Deja vomitase in reprize, de 5-6 ori, nu mai avea ce insa, cand incea sa tuseasca nu se mai putea opri.

Cu un sfert de ora inainte de miezul noptii am ajuns impreuna cu Di si “maia” la Grigore Alexandrescu. Erau in jur de 30-35 de copii insotiti de familii.

La triaj erau toate paturile pline. Spre deosebire de alti copii, care aratau si foarte rau, in sensul ca se vedea ca au febra mare sau alta suferinta acuta, Di doar tusea. Rau, intr-adevar, dar doar tusea.

De la triaj ne-au rugat sa asteptam pana suntem invitati inauntru. Un tatic de langa noi ne intreba cat sa mai asteptam. Ei venisera cu Salvarea si tot erau de o jumatate de ora pe hol. Probabil ca se intervenise asupra copilului si in ambulanta.

Am decis sa plecam la IOMC (Institutul National pentru Sanatatea Mamei si Copilului „Alessandrescu-Rusescu” ).

Aveau referinte foarte bune pe toate grupurile de mame, legate de echipa de medici din camera de garda. Acolo era mult mai putina lume, dar parea sa nu se intample nimic. Ziceai ca timpul a stat in loc.

O mamica m-a indrumat spre o camera unde urma sa se completeze o fisa. In timpul asta, pe Di a luat-o o noua criza de tuse. A venit o asistenta draguta, care a incercat sa rezolve repede toate formalitatile.

Di a inceput sa faca ce stia mai bine de acasa. Sa tuseasca pana vomita. Se congestinase toata la fata si tusea fara oprire. Intrerupea un pic pentru a vomita si o lua de la capat.

A aparut si o infirmiera sau asistenta sau angajata la curatenie plictisita de serviciu, de viata in general sau de Di, care, chiar asa, nu se oprea de loc si, culmea: vomita pe jos

Eu incercam s-o linistesc fara sa ma gandesc ca trebuie s-o ascund de „doamna” care plimba a lehamite un mop si ne-a zis din varful buzelor „Bravo, s-o lasati sa vomite pe jos! Asa faceti si acasa, nu?!” In prima faza am urmarit-o siderata. Era un monolog cel putin hilar, daca nu eram panicata ca nu stiam cum s-o linistesc pe Di sa nu-si vomite stomacul cu totul.

Dupa un schimb de replici de-a dreptul patetice, „duamna” ne-a invatat cum sa-i tinem un servetel la gura sa nu mai murdareasca.

Desigur, si casa noastra era toata vomitata si ajunsesem acolo in mijlocul noptii pentru ca nu stiam cum s-o linistim acasa.

Am asteptat un sfert de ora pentru triaj. Nu era nimeni in salonul destinat triajului. Desi si aici erau copii a caror stare era grava (cel putin asa mi se parea mie), ceilalti parinti erau mai panicati de starea lui Di, pentru ca nu stiau ce are si erau panicati sa nu transmita si celorlalti. Di are doi ani si nu sta inca cu masca pe gura. Incercam s-o feresc sa tuseasca in toate directiile.

Asistentul de triaj a ajuns odata cu cu asiatenta de la Camera de Garda si datorita unei confuuzii sau pentru ca au sesizat si doctorii accesele de tuse, am fost invitate inauntru. I s-au facut imediat un aerosoli cu adrenalina. Dexametazona intramuscular. Si-ntr-un sfert de ora am putut pleca.

Doctorita care ne-a vazut este un medic rezident foarte dragut si profesionist. Il vazuse pe Tudor cu cateva zile inainte si, desi medicul de familie ne daduse antibiotic, a prescris o reteta pentru profilul medical al lui Tudor (fara antibiotic). Am vrut sa-i multumim „cumva”, dar n-a fost chip. A refuzat orice atentie.

Pe “duamna” cu mopul am regasit-o in camera de triaj, langa o alta “duamna” plictisita, ce casca si de abia isi tinea capul, si alaturi de asistentul care i-a facut injectia in fundulet lui Di.

Intr-o ora am parasit IOMC. Cu Di stabiliazata si foarte incantata (din nou) de doamna doctor si asistenta ei.

La plecare, am auzit din spatele nostru, de pe un scaun din camera de asteptare: ” Vezi, draga, mai bine te faceai si tu ca vomiti si eram acasa acum!”. Am zambit. Di era mai bine si de abia asteptam sa ajungem acasa”.

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here